Odată un păianjen ce viețuia la vie, Țesu-ntr-o noapte plină de Mai, cu măiestrie Și fără nici un greș, O plasă uriașă, în chipul unei stele, pe-o creangă de cireș. A două zi, din somnu-i când l-a trezit un cuc, Păianjenul rămase cu ochii mari, năuc: Privind ca-n aiurare la măestrita-i plasă, El, tremurând, din minte aproape fu să-și iasă, Că, ceia ce-avea-n față, i se părea minune Și nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune! Ce se-ntâmplase? Noaptea, pe plasa lui cea nouă, Cernuse din adâncuri o pulbere de rouă, Iar soarele-n văzduhuri când a putut irumpe, Schimbase toată roua în colb de pietre scumpe! Și, cum în ele cerul frângea potop de raze, Ardeau în a lui plasă rubine și topaze; Îți îmbiau privirea, în ele să ți-o scalde: Safire și-ametiste, opale și smaralde; Încrucișau pumnale de focuri tot mai nalte O spuză orbitoare de scumpe diamante Și fiecare piatră, cu-o altfel de scânteie, Întrețesea o pânză de mii de curcubee! Păianjenul, dând fuga pe fiecare lature, Nu mai putea privirea de ele să și-o sature Și, mândru peste fire, că are-așa comoară, Trufia-n micu-i suflet pătrunse-ntâia oară Și zise cu-ngâmfare: "De-acum e-al meu pământul, "Că nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfântul!" Cât despre celelalte sărmane vietăți, Cu cari frăție bună dusese alte dăți, El le uitase iute: nici nu le știa de nume, Nici c-au trăit vreodată alăturea pe lume, Și, de-ar fi fost să vină vreuna ca să-i ceară Măcar o firmitură, de foame să nu piară, Nu i-ar fi dat paingul, să-l fi picat cu ceară Și, cu nespusă silă privea, într-un cuvânt, Spre orice vietate a bunului pământ! Dar când acel păianjen credea mai cu tărie, În marea lui putere, în marea-i avuție, O mierlă, nu știu ce fel, în zbor ușor s-abate Și, ca la ea acasă, Trecând prin acea plasă, Îi spulberă comoara de pietre nestemate! Păianjenul, văzându-și pierdut al lui hamac Și-nțelegând că iarăși e cum a fost, sărac, Și-a dat cu pumnii-n tâmple, nemaicurmându-și plânsul, Și-apoi, căzând grămadă, Abia putu să vadă: Pămâtul plin de lacrimi și de săraci ca dânsul... Voi ce clădiți din aur un Dumnezeu sub soare Și-n viață strângeți banii cu mâinile-amândouă; Să știți: comoara voastră e-așa de trecătoare, Ca pânza de păianjen înveșmântată-n rouă!