Într-un colţ frumos de luncă, sta odată un voinic... Toţi sătenii, mare, mic împrejur cădeau de muncă, dar voinicul de mai sus, ziua întreagă dormea dus, fără a lucra nimic. Iar când se trezea din somnu-i totdeauna lung şi greu, cel voinic, în gura mare, suduia pe Dumnezeu. - Am pierdut un sfert din viaţă de când mila Ta aştept, căci, nerod, crezui ce preoţii din Altare pururi spun: "Dumnezeu e drept şi bun!" Să te am în faţă, Doamne, Ți-aş striga cu mâna-n piept: Unde-ţi este bunătatea? Cum eşti milostiv şi drept, când de-atât amar de vreme sufletul din mine geme, pururi mila Ta cerând-o în genunchi, cu ochii uzi. Făr’ ca tu, din a ta slavă, să mă vezi sau să m-auzi? cum eşti drept, când dai atâtor oameni, aur şi castele, fericiri care-i înalţă până dincolo de stele, pe când mie Tu nu-mi dai, să trăiesc de azi pe mâine, decât coaja de mălai care-o dai oricărui câine? Ce păcat fără pereche am putut cândva să fac, de mă ţii de-atâta vreme fără seamăn de sărac? I-a răspuns atunci un şarpe, de sub nişte flori de mac: omule, de vrei tu galbeni, o căldare-acum să ai, îmi dai voie, mâna dreaptă de la umăr să ţi-o tai? - Mâna dreaptă? zise omul, dar ce crezi c-am băut laur? N-aş primi să-mi taie dreapta, nici pe-o butie de aur! - Două butii îţi dau frate, dacă mintea-ţi nu-i nătângă și mă laşi să-ţi taie, nu dreapta, ci încalte, mâna stângă! - Să rămân schilod pe viaţă? Să mă facă lumea "ciung"? Chiar cu şapte buţi de galbeni să mă-mbii şi tot te-alung! - Atunci şapte buţi de aur îţi voi da, şi-acum socot că primeşti şi-o să-mi dai voie, în schimb ochii să ţi-i scot! - Ochii mei? Să vreau cu ochii, pentru aur, să mi-i scoată și să nu mai văd atâtea câte sunt în lumea toată? Să mă-nghită noaptea neagră în adânc pe totdeauna și să nu mai văd de-apururi: cerul, soarele şi luna? Eşti nebun tu, bade şarpe şi de-ncerci a doua oară să-mi ceri ochii, oricât aur mi-ai da-n schimb pe-a lor comoară dreapta mea, cu-această bâtă, într-o clipă te omoară! - Bine, de nu-mi dai nici ochii, iată, vorba mea se schimbă: îţi dau zece buţi cu galbeni, pe netrebnica ta limbă, cred că nu mai ai ce zice şi că târgul s-a făcut! - Să-mi tai limba, zici, tu, şarpe? ca măgarii-apoi să rag și să nu mai pot eu spune ce mă doare, ce mi-e drag? Pleacă, şarpe, cât mai iute, că te tai cu-acest baltag! - Am să plec, dar mai-nainte, fiindcă eşti aşa sărac, cea din urmă încercare, orice-ar fi, eu tot mai fac; uite-ţi dau, eu nestemate, nouăzeci de mii de saci, pentru-ntreaga sănătate câtă ai... Aşa mă placi? Poţi să ai orice pe lume, însă pururea să zaci... drept răspuns, atunci voinicul ridică baltagu-n sus, Însă şarpele, scuipându-l, la-mpietrit şi-apoi i-a spus: - Vezi, nemernică făptură, vierme păcătos ce eşti cât de bun a fost cu tine Cel din slăvile cereşti? Nu ţi-a dat comori de aur, nici măriri şi nici castele, cum zici tu c-a dat la alţii, să-i înalţe pân-la stele, dar atâta de bogat, că n-ai vrut să dai nimica schimb, pe marile-mi comori, ba ai vrut să-mi vii de hac... Iată dar că tu n-ai drept, pe Cel Sfânt să-l iei de piept și să-L strigi că eşti sărac!