Nu știu de vor fi crezute cele spuse mai la vale Și de s-a-ntâmplat aevea faptul între animale, Dar, la oameni luând seama - s-a văzut, și nu arar, Cum în lanţuri geme-adesea câte-un leu, prins de măgar... Așadar, Un măgar a prins odată pe un prea puternic leu, Vrând să-l facă sclav pe viaţă - oricât îi va fi de greu... Și, ca să nu poată leul să-l sfâsie, să-l sugrume - Cel măgar, isteţ cum n-a fost alt măgar ca el pe lume - La un capăt de prăjină, lungă de doi stânjeni vechi, A legat pe leu în lanţuri, mișcând vesel din urechi, Iar de ceialaltă parte a prăjinii de stejar S-a legat apoi pe sine, iscusitul meu măgar! Cu aceasta fiind sigur că, sub soare și sub stele, Leul n-o să mai sfâșie scumpa-i măgărească piele - Pretutindenea măgarul - fericit cum nu-i oricine - Alerga, să-l vadă lumea, tot cu sclavul după sine... Într-o zi măgarul nostru poposind într-o livadă, Cu-al său sclav, de care însuși se-ngrozea, când sta să-l vadă. Pe sub fân veni un șarpe, ca trimis de Dumnezeu, Să mai dea o picătură de curaj bietului leu... Astfel, întrebat de șarpe: cum o duce la măgar - Leul a-nceput să plângă și-a răspuns: - Amar. Amar! Oare, cum aș duce-o bine, când la astfel de neghiob, Eu, care mă știu puternic, am ajuns acuma rob?! Urechiatul mă hrănește, nu mă-njugă, nu mă bate, Însă unde-mi este jungla? Unde-i sfânta libertate?! Șarpele n-a stat pe gânduri mult, în fânul lui ascuns, Ci, cu rară-nțelepciune a dat leului răspuns: - Cum se poate-așa cuvinte gura leului să spună? Oare, soarta ce măgarul și-a ales, este mai bună? Pentru ce te-neacă plânsul? Pentru ce tot scoți suspine? Cum ești tu legat de dânsul, Nu-i și el legat de tine? Fii cuminte... ai răbdare... tu nu simţi că de-astă vară, Lui, în loc să-i faci plăcere, i-ai cam devenit povară? Mie mi-a grăit odată cupa unei flori de măr Și-ţi grăiesc și eu acuma următorul adevăr: Lanţul destinat a ţine, sub robie pe vreun brav - Strânge mai avan în sine pe tiran, decât pe sclav!