Cu cofița subsuoară, Ghimpii rugilor să-ndure, A plecat Ileana Voinii De cu zori s-adune mure. Iat-o c-a intrat în codru; Codru-i rar și plin de soare; Peste tot e numai cântec, Numai murmur de izvoare. Și Ileana se tot pleacă După fiecare mură, Împărțindu-le-n dreptate: Una-n cofă, șapte-n gură. Dar, deodată, la răscruce, Într-o rariște de tei, Uite-așa pe negândite, Iese Dinu-n calea ei: Un flăcău voinic e Dinu, Blând la grai, cu vorba rară, Vânător fără pereche Și frumos din cale-afară. Dornic mi-o cuprinde-n brațe Și mi-o strânge de mijloc, Potopindu-i ochii, gura Cu săruturi lungi, de foc. Rumenă ca o răsură Face-mi-s-a ei gură, Iar obrajii ei se fac, Mai aprinși decât un mac. Mâniată sare-n lături, Dojenindu-l fără grai Ar fugi și nu se-ndură: Cum să fugi, când vrei să stai? Scăpată pe nesimțite Soarele și a-nserat Cu cofița fără mure Mi s-a-ntors Ileana-n sat; Și-ntâlnind în pragul ușii Pe mămuca ei tunând, Abia poate să-i mai spună, Prefăcută suspinând: Tocmai când umplusem cofa Și veneam spre sat pe vale, Pe sub teii din răscruce Mi-a ieșit un urs în cale. Cât p-aci să mor de frică! Și de n-aveam să-i dau mure Nu m-aș mai fi întors, mămică, Niciodată din pădure!