Focul prefăcea-n rubine vreascurile unui soc, Sau, ardea ca orice foc, La o margine de drum, Iar din foc fără-ndoială sau tăgadă, ieşea fum... Flăcările, potolite, se-mpleteau arzându-şi socul, Dând căldura mult dorită, celui ce aprinse focul... Fumul, ca un sul albastru, tot suind spre cer, uşor, Zise focului din care se-nălţa al său fuior: – Focule, zadarnic cauţi către cer să-ţi iei avântul, Slava e doar pentru mine! Pentru tine e pământul! – Fumule, răspuns-a focul, îngâmfarea ta de-acum Nu mă miră nicidecum, Dar te-ntreb: de n-ar fi focul, ar mai fi pe lume fum? Ca lovitul de-o măciucă, fumul n-a mai zis nimic, Dar un înţelept păianjen ce torcea pe-un vârf de spic Fir subţire şi cu spor A intrat în vorba lor: – Focule, nici printre oameni nu e plin de focuri drumul, Ard puţini cum arde focul, dar sunt mulţi uşori ca fumul... Cel nevrednic suie-adesea unde locu-i pe drept nu e, Precum fumul, totdeauna mai presus de foc se suie, Dar eu ştiu că, oricât fumul sus mereu îşi are locul, Ceia ce-ncălzeşte lumea, nu e fumul, ci e focul!