Într-o bună dimineață Una dintre rațe, tocmai cea mai vorbăreață rață, Dădu buzna la găină, Ca vecină, Și i-a spus, cu groază-n suflet, prin al ei aprins mac-mac, Că-n zăvoi, Un biet rățoi, Într-o clipă blestemată, a-nghitit pe lac un ac! Milostivă, și găina și-a lăsat cei zece pui Și s-a dus la niște gâște, în grădină, sub gutui: – Săriți iute, că ratoiul a-nghițit pe lac un cui! Gâștele au dat năvală, însă una dintre ele A trecut pe lângă turma oilor de pe vâlcele Și plângând amar le-a spus: – Săriți iute, că rățoiul a-nghițit pe lac un fus! Oile porniră-n goană și-ntr-un glas cu mieii lor, Behăiau nenorocirea în auzul tuturor, Dar berbecul, ce-ntre ele se credea cel mai isteț, În galop, s-a dus la turma unor porci cu părul creț Și le spuse plângăreț: – Săriți iute, că ratoiul a-nghițit un făcăleț! Cei vreo două mii de porci, Grași, de nu puteai din baltă cu prăjina să-i întorci Ca trăsniți de-această veste, își pierdură, bieții, firea Și-au zburat spre locul unde s-a-ntâmplat nenorocirea, Însă "Ghiță", cel mai tânăr și mai plin de-al milei har, Dădu fuga la măgar Și, găsindu-l într-o luncă, Rupt de muncă, Adică dormind pe-o vatră de aglici și de sulfină, "Ghiță", doborât, suspină: – Sări, măgare, că rățoiul a-nghițit azi o prăjină! Auzind așa, măgarul a pornit cu fruntea cruntă Și, cum drumul, prin pădure, drumuia pe lângă-o nuntă, Miri fiind: un țap ca neaua și-o căpriță mică brună, Lupul nun, iar vulpea, nuna, Se opri-ntre ei măgarul și făcând privirea roată A strigat, cu toată gura, să-l audă nunta toată: – Fraților, vă cer iertare că, pe fața tuturor Când surâde-atâta soare, eu trag umbra unui nor: Jos, lângă zăvoi, rățoiul, mâncând azi niște pilaf, A-nghițit, nenorocitul, un lung stâlp de telegraf! Și cu stâlpu-nfipt în pântec și-n gâtlej, plutind pe ape, El așteaptă ajutorul tuturor, de pot să-l scape! Glăsuind așa măgarul, cu de plânset ochii scurși, Într-o clipă nunta toată: mii de lupi, de vulpi, de urși, Mii de cerbi și căprioare, Bufnițe și huhurezi, Mii de pupeze cu pene cum la alte zburătoare Nu mai vezi, O porniră într-o goană, cu măgarul spre zăvoi, Unde... soarta nemiloasă doborâse pe rățoi! Însă cei plecați în fugă de la nuntă, de la cântec, N-au răzbit pân’ la rățoiul urgisit, cu stâlpu-n pântec Că-mprejuru-i, până-n zare, într-o uriașă roată, Fierbeau, câte orătănii viețuiesc pe lumea toată, Fără chip să se urnească, înainte sau-napoi, Dornici toți să vadă chinul sărăcuțului rățoi! În amurg, veni și leul, într-un car cu de-aur roate, Și, fiind el Împăratul orătăniilor toate, Tot norodul, într-o clipă, la o parte s-a fost dat, Și-Împăratul văzu astfel cum, pe malul celui lac, Năbușit de orătănii, un rățoi privea buimac! – Ce-ai pățit? grăi-Împăratul, când aproape fu de-ajuns, Iar rățoiul a răspuns: – Din ce spune hărmălaia, doar atât e adevăr: Că, pe lac, azi dimineață, înghiții un fir de păr! Leul a grăit, în clipa următoare către gloată: – Câte spune gura lumii! Lume gureșă, netoată, Am pierdut orice nădejde să te fac din mică, mare Și nu m-ar mira, de-ai spune c-ai văzut și-n apă praf, Când probezi că ești în stare: Dintr-un fir de păr subțire – să faci stâlp de telegraf!