De Mântuitor grăită, pilda nunții din Scriptură, Străbătând a lumii veacuri, a trecut din gură-n, gură... Mai întâii ai Lui apostoli, apoi mii și mii de clerici Au rostit-o la răspântii, au citit-o prin Biserici, Au cântat-o-n Evanghelii, să primească fiecare, Tânar și bătrân în viață, bun și răul, mic și mare, Aurul înțelepciunii ce L-a dat Mântuitorul, Grăind pilda cu Împăratul care și-a nuntit feciorul. Mii și iarăși mii de oameni, viețuind, au stat s-asculte Pilda lui Iisus, în sine cu înțelesurile-i multe; Însă oamenii-ascultând-o, au făcut ce fac întruna, Primind razele de soare, razele ce le dă luna, Binele ce li-l dă apa - fie mări, fie izvoare, Sau mireasma-mbătătoare ce le-o dă suava floare, Căci aceasta fie apă, fie soare, fie lună, Fie floare-nmiresmată - toate vor ceva să spună... Dar, câți oameni, privind Cerul cel cu soare, lună, stele, Și pământul cu-ale sale, înțeleg ce le spun ele? Căci și-acestea spun o pildă cu-înțeles adânc, de taină, Și de-o nuntă unde omul va să aibe-anume haină... Nuntă - o viață ce pământul poate da cu-întreaga-i sevă, Precum nuntă era Viața ce trăiau Adam și Eva, Nuntă însă pentru care - dezbrăcat de-a vieții tină, Omul trebuie să poarte haina albă, de lumină, Haina care tuturora o dă Cerul ca s-o poarte Pe pământ până la Nunta cea cu Viață făr-de moarte! Haina-aceasta pentru nuntă, fericiți au fost purtat În Eden întâii oameni pân-a nu se fi-ntinat, Dar ei au pierdut aceasta, îmbrăcându-se-n alt port Țesut tot cu măiestrie de-ntuneric fir de tort. Meșterul fiind Satana, țesător de-asemeni strai, Pierzând cei ce-au vrut să-l poarte, dreptul viețuirii-n Rai! Haina nunții despre care spune pilda lui Iisus, E țesută din lumina sorilor cei mai de sus, În război ce țese raze. Cercuit de-un curcubeu, Și la care stă să țeasă Însăși Sfântul Dumnezeu! O asemeni țesătură nu se strică, nu se rupe, Și pe veci împodobește un potop de pietre scumpe! O asemeni haină scumpă a purtat și Lucifer, Până l-a-ntinat trufia și-a fost prăbușit din Cer. Ea e haina despre care lui Ioan în gură-i pune Chiar Iisus a Lui cuvinte ce-n "Apocalipsa"-i spune: ...Să-mbraci haina de lumină ca să nu se dea pe față Goliciunea de rușine care-ai îmbrăcat-o în viață. Cel ce biruie păcatul - din virtuți făcându-și salbă, Va umbla la fel ca Mine îmbrăcat în haina albă! Celor cari în sac se poartă, celor triști și apăsăți, Să le dărui haina albă și cununa de-împărați; Să petreacă-n bucurie între îngeri și-ntre sfinți, "Sad", al Domnului să fie - neprihănei trebuinți, Să slujească "Celui Veșnic", spre a Lui slavă-n veșnicie, Toți, de apăsări să uite și de plâns să nu mai știe! Haina ce-n Eden purtând-o mai ‘nainte cei doi înși, Deși goi, nu știu ce e, de rușine-a fi cuprinși, Dar pe care s-o dezbrace prin păcat când au ajuns, S-au văzut goi și de-ndată Tatălui I s-au ascuns.. S-au văzut goi de lumină și îmbrăcați deci amândoi, Spre rușinea lor de Tatăl, cu-al păcatului noroi! Nu s-au rușinat că goi sunt în a trupului lor piele, Ci, că erau goi de raze, goi de sori și goi de stele! Iată-n ce fel vrea împăratul pilduirii, care-nfruntă Pe cel ce, venind la nuntă, nu era-n veșmânt de nuntă... (Că-n vechime, împăratii, într-al nunților avânt, Îmbrăcau pe toți chemații la ospăț în alb veșmânt. Astfel că, la nunta pildei, unul a făcut păcatul De-a nesocotii veșmântul tuturor dat de-împăratul) După cei cuprinși în pildă și-n Eden, pe urmă, noi Și-n așa veșmânt să mergem am vrea toți în acea vreme Când la nunta-împărătească să nu fie dat afară. Și-mbrăcat, ca și-Împăratul, pe aleile grădinii, La ospăț mergând, să fie tot asemenea cu crinii! Nunta nu este departe... La cerescul Lui război, Împăratul țese-ntruna haine albe pentru noi... Cei ce ști-vor să se-mbrace pentru Nuntă deci cu ele, Se vor îmbrăca cu soare, cu luceferi și cu stele Vor nunti-n afara vremii; vor bea Vinul Nemuririi; Se vor veseli cum nimeni n-a mai fost în firea firii, Rămânând mereu la Nuntă, ce fiind în veșnicie, Duhul meu în lut nu poate nici s-o spună, nici s-o scrie!