Adâncit în visuri albe, ne-ntinat, mereu senin, Închegat din spuma spumii, Pe meleagurile lumii, Sus, pe-o culme, singuratic, se ivise-ntâiul crin, Floare rară, cum pământul nu mai legănase-n veac, Și a căreia mireasmă, pentru toate erau leac! Roua, soarele și luna Îl găseau visând într-una: Frunte plină De lumină, Parcă n-avea legătură cu nimic din ce e tină, Și spre el, din toată zarea, pelerini veneau pe drum, Fiecare vrând să soarbă scumpul crinului parfum! Colindând, hai-hui, pământul, Pururi sec, ba și hain, Într-o zi, trecu și vântul Fluierând, pe lângă crin... Și, fiindu-i dat să vadă Lumea ce venea grămadă Înspre crinul de zăpadă, Vântul, ticălos în sine, chibzui ca să omoare Vraja mult îmbătătoare Ce se-mprăștia din floare Și porni, cu ură-n suflet, năpustind spre crin furtuna, Socotind c-a lui mireasmă va pieri pe totdeauna! Dar de nici o biruință, ticălosul n-avu parte, Că, pe vânt, acea mireasmă se duce și mai departe Și-astfel, lumea de pe lume, ca un cerb cuprins de sete, Înspre crin venea într-una, de-a lui vrajă să se-mbete! Când loviți, împinși de ură, sau invidie turbată, Într-un om care, pe lume, nici nu v-a atins vreodată, Însă care, totdeauna, are har în ale sale, Cum, de-o pildă, are crinul miresmate-a lui petale, Oameni răi, să știți cuvântul: N-o să faceți niciodată, nici mai mult, nici mai puțin, Decât ceea ce odată a putut să facă vântul, Vrând să spulbere mireasma din potirile de crin!