Din câte mii de lighioane lăsat-a Dumnezeu prea sfântul Să umple pururea pământul, Sunt unele cu mintea seacă și care cred că, fără ele Sub soare, lună și sub stele, Atâtea lucruri minunate pe lume n'ar putea să fie: N'ar mai ploua, n'ar mai bate vântul, n'ar crește iarba pe campie; În pârgă n'ar mai da caisa și mierea'n stupi ar fi amară; N'ar înflori prin grâne macii și n'ar mai fii nici primăvăra... Așa, un biet cocoș, odată, de-asemenea sărac cu duhul, Al cărui "cutcurigu" lung abia 'l mai cuprindea văzduhul, Adeseaori strângea 'mprejuru-i întreg norodul de găini, Nu numai câte-avea 'n ogradă, dar și pe cele din vecini Și, socotindu-se puternic din cale-afară și 'nțelept, Cu ifose fără pereche, zicea, bătându-se în piept: - Găini, vă dați seama voi oare, Că de la om și pân'la vierme, de la copac și pân'la floare, Tot ce respiră și se mișcă, primește viață de la soare? Ei, bine, dacă știți aceasta, nu-i de prisos să știți că eu Sunt sfetnicul lui Dumnezeu: Și, dacă eu n'ași fi pe lume - nici soarele n'ar fi pe cer! Într'un cuvânt, e drept a spune că 'n fiecare dimineață, Eu sunt dăruitor de viață, Că, numai prin puterea ce-are cântarea mea, de vrajă plină, Răsare soarele din noapte, să dea căldură și lumină... Ca la un sfânt deci se cuvine Să vină în genuchi la mine Toți cei în viață, să se'nchine... Și, dacă'ar fi să mor vreo-dată - eu zic să vă ferească sfântul, C'atunci s'ar prăpădi pământul! Găinile, privind la creasta cocoșului, aprinsă, pară, Că'n fața unui zeu puternic, îngenunchiate, se'chinară... Dar, în aceiași zi, pe seară, găsind o cadă cu vin roșu, Bău din ea cu-atâta sete, că turtă s'a'mbătat cocoșu... A doua zi - când peste lume nici nu mijise zorile Și somn adânc, fără prihană, dormeau sub rouă florile, Găinile, cu spaima'n suflet, cu ochii plânși, cu cap năuc, Căutându-și zeul, îl găsiră într-o grădină, subt un nuc, Pe niște fân dormind - butuc... Îl zgâlțâiră, să se scoale, să reaprindă soarele, Dar pe cocoș, de bautură, nici nu-l țineau picioarele... Atunci găinile 'ngrozite de-a lor nemilostivă soarte, Închiseră și ele ochii, gătindu-se 'n sfârșit de moarte... Stătură astfel multă vreme, dar, mai vioae, o găină Deschise ochii și, departe, zări o geană de lumină: Părea că geana crește 'ntr'una... Apoi, spărtura unui nor Se auri cu foc, de parcă era o gură de cuptor Și, după câteva minute, cu vâlvătaia lui grozavă, Pe gura de cuptor, de-odată tașni soarele în slavă! Atunci găinile văzură, cu negrăită bucurie, Că minunatul lumii astru, Cu slove mari de flăcări scrie Pe bolta cerului albastru: "Sunt mulți aceia cari, în lume, iși trâmbițează larg cuvântul, Că, fără eul lor puternic, nu s'ar mai învârti pământul, Că n'ar mai fi apus de soare, nici răsărit, nici dimineață, Că s'ar lăsă eterna noapte pe toate câte sunt în viață... Și totuși, prin puterea sfântă, decât a tuturor mai mare, Pământul pururi se'vârtește și soarele mereu răsare.