Împărat fiind pe vremuri, lupul - fire înțeleaptă Și milos cu toți supușii - a făcut o lege dreaptă, Prin a cărui rânduire - pentru foarte bun cuvânt, O livadă înflorită, cum nu-i astăzi pe pământ, Hotărât a fost să fie socotită ca loc sfânt, Pentru ca 'napoia vremii cu trei veacuri și mai bine, Ar fi fost pe-acea livadă mănăstire de albine... Astfel - era scris în lege, că 'n acea livadă verde Cine intră, viața 'și pierde: Fie miel sau fie ied, N-avea drept să-i calce iarba nici picior de patruped... Cel ce va 'ndrăsni s'o facă - hotărât era prin lege, Să primească pe spinare, nu mai știu câte ciomege, Iar apoi - ca pildă vie, Jupuit pe loc să fie... Cei dintâi căzuți în leasă și 'nhățați ca să-i jupoaie, Au fost niște căprioare, doi viței și-o biată oaie, Și cădeau, pe rând apoi: Cai, mioare, vaci și boi, Cărora, chiar împăratul - milostiv cum numai el e, Le lua 'n primire zilnic nefolositoarea piele... Într'o zi însă norocul, nu știu cum a vrut să joace Și să facă astfel placul celorlalte dobitoace, Cari-au prins pe iarba verde, în livada cea smălțată, Vre'o trei lupi cu ceafa lată... Duși fiind la judecată, de trei boi, un miel și-o oaie, Ca pe cei de mai 'nainte, împăratul să-i jupoaie, Înălțimea-sa, îndată ce văzu pe lupi în fiare, Către vitele cornute a turnat cu voce tare: - Cum, nemernici și mișei, Îndrăsniți a crede oare să jupoi pe frații mei? - Doamne, au călcat livada! cuteza un bou să zică. - Taci, că te jupoi îndată! Boul a tăcut, de frică... - Legea spune - zise oaia, dar simți fiori prin seu: - Ce-ai tu cu legea, dobitoaco? Legea n'am făcut'o eu? Și pe frații puși în fiare liberându-i rând pe rând, Împăratul, cu iubire, i-a îmbrățișat, plângând... Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi: Oaia 'ntâi, pe urmă boii, iar mielul după boi, Pricepând ca, să nu calce în livada fără stupi, Legea 'i numai pentru ele, însă nu și pentru lupi.