Un măgar nerod și care cu vre-o câțiva ani în urmă Viețuise lângă turmă - Când era silit să care Pe spinare Mii și sute de samare - Nu știu cum, prin ce 'ntâmplare A ajuns La coamă tuns, Cu pomadă parfumată pururi uns; A ajuns, în scurt, bogat Și, de necrezut, dar totuși lucru foarte-adevărat, Invitat prin mari saloane De boeri și de cucoane... Dar măgarul, indispus, Îi privea pe toți, de sus, Căutând mereu s'arate, cu 'ndrăsneli fără pereche, Că'i boier de viță veche, Deși gesturile-i toate, totdeauna de gust prost, Spunea lumii, pe de rost, Ce fel de boier anume era el și cine-a fost. Într'o zi însă, măgarul îngâmfat și crai de ghindă, S'a 'ntâlnit și c'o oglindă, iar oglinda, îndrăzneață, Numai drept știind să spună, cică i-ar fi zis în față: - Ifosul îți e'n zadar, Că, oricât de mult te-ai crede Și ți-ai pune pe veșminte aur și mărgăritar, Cîn' te-aude și te vede, Altceva nu poate crede că poți fi decât măgar; - Eu, măgar? răcni măgarul, napustindu-i-se 'n glaf Și, c'o singură copită, el făcu oglinda praf. - Ah, a suspinat oglinda, trecând dincolo de viață: Adevărul, totdeauna doare, când e spus în față, Și, oricât te știi pe lume ne'ntinat ca albii nuferi, Omule, când faci ca mine, pregătește-te să suferi.