Când pe cer văzut-au Magii stea nemaivăzută încă, Strălucind pe-a omenirii de păcate noapte-adâncă, Înteles-au că e steaua unui Împărat ce vine, Lumea toată să-L slăvească si pe veci Lui să se'nchine! Si'ncărcând pe-a lor cămile daruri scumpe, cum anume Magii n'au mai dus nici unui Împărat din larga lume, Au pornit în căutarea Celui care-avea să vină, Sufletele să le umple de Cereasca Lui lumină! Pe când însă împărații au palate aurite, Împăratul omenirii se născu 'ntr'un țarc de vite, Și'naintea frunții Celui care-avea să poarte spinii Cei dintâi îngenunchiat-au mieii, boii și asinii! Din câmpii, trimiși de Îngeri ce veneau cântând de sus, Au intrat apoi păstorii să se'nchine lui Iisus Și'n genunchi, cei trei magi căzură'n urmă, Ca să'nchipuiască astfel toată-a omenirii turmă! Mieii, boii si asinii, erau, astfel, însăsi Firea; În păstori îngenunchiată - era toată omenirea; Iar în Magi, era știința sau întreaga 'nțelepciune Ce veneau, cu umilință, lui Iisus a se supune! Aducând la noi iubirea care nu cunoaște ură, El venea să năruiască idolii cu mută gură; Celor urgisiți în temniți, să le fie soare'n prag; Istoviților - odihnă; slabănogilor - toiag; Stâncă celor în vâltoare; reazem celor buni și blânzi; Însetaților, fântână; azimă, la cel flămânzi; Desnădejdea s'o mângâie; lacrămile să usuce, Când știa că, pentru toate, răstignit va fi pe cruce! Astfel, când veni din Ceruri Mila Lui fără măsură - Pe pământ născu 'mpotriva-I cea mai ne'mpăcată ură, Ură care'n veci nu iartă, ură mai presus de fire Ce-a dospit mereu în inimi pân'la crunta răstignire! Iar de-atunci - deși milenii anii lumii trec mereu, Cei ce n'au primit în suflet până azi pe Dumnezeu, Dusi de marea lor trufie - aur adunând comoară, Pe Iisus Mântuitorul Îl ucid a doua oară!