Doi papagali, ca vârstă și ca-nțelepciune, egali, Mergând cândva printr-un deșert în care omu-i o minune Găsiră, norocoși, o nucă de cocos, dintre cele bune... Cum papagalii, pentru hrană, din câte dă pământu-anume Socot că nucile de cocos sunt tot ce e mai bun pe lume, Firește, s-au luat la ceartă, căci unul dintre ei, nebunul! Din patru sferturi ale nucii, el, ca mai mare, Cerea trei, iar celălalt să ia doar unul! Tovarășu-i, de fericire, cu mintea tot așa de bleagă, Țipa, că el văzuse nuca și deci i se cuvine-ntreagă! Și, după ce, până la sânge i-a-mpins păcatul să se bată, Desigur, amândoi voinicii s-au dus, târâși, la judecată, Ducând și nuca blestemată... Judecător era pe vremuri — se zice — un urangutan... Acesta, sigilează nuca și pune termen, peste-un an! (Mă rog, erau procese multe, pe cât socot, la-nalta curte Și nu putea Judecătorul să pună termene mai scurte!)