Vulpea, la o sindrofie, pe covorul verde-al ierbii, Cunoscând un cerb ferice, Împărat peste toți cerbii, L-a privit ca o vicleană, Cu-atât foc și-atâta dor, Încât, cerbul din poiană S-a-ndrăgit nebun de vulpe și-a fost zis: - Poate să mor Adorata mea aleasă, Ca să nu fii, lângă mine, peste cerbi împărăteasă! Vulpea i-a răspuns în lacrimi, prin suspine-ntretăiate: - Adorate Împărate, Inima-mi, de tine plină, numai pentru tine bate! Du-mă-n brazii tăi la munte, Cerb frumos cu stea în frunte, Și-ai să vezi că tot poporul cerbilor ce ți se-nchină În a munților grădină, Fericit peste măsură, va veni, săltând, să pună Pe-a mea frunte nepătată cea mai fără preț cunună, Pe-ale cărei flori senine, smulse de pe creste-nalte, Au să ardă stropi de rouă, pulbere de diamante! Iar eu, sclava ta, stăpâne, flori în cale-ți voi așterne, Și-ți voi da să sorbi de-a pururi fericirile eterne! Ca vrăjit de vulpe, cerbul, pe-ale munților poteci, I-a grăit, sorbindu-i ochii ca pe niște ape reci: - Ești pe veci împărăteasă! Ești a mea pe veci de veci! Auzindu-i însă cerbii, au sărit ca arși în pulpe: - Cum! Să aibă împărăteasă neamul cerbilor, o vulpe?! O vicleană roșcovană care nu-i de-un neam cu noi? Împărate, de faci asta, sună ceasul cel de-apoi, Că tot una-i, dacă vulpea, peste cerbi o faci stăpână Sau iei lupul din pădure și-l așezi cioban la stână! Cerbul însă, prins cu totul în a dragostei lui mreajă, N-auzea decât atâta: glasul vulpii, plin de vrajă... Și-ntr-o zi cu cer ca plumbul, care prevestea furtună, Împăratul cerb îi puse vulpei, falnica cunună! Dar la nunta lor, sub soare, N-au fost cerbi, nici căprioare, Ci doar fiarele cu gândul, pe toți cerbii să-i omoare... Iar a doua zi, din munte s-auzeau curgând, cum fierb Mari șuvoaiele de sânge irosit de neamul cerb, Căci toți lupii, toți mistreții, toți vulpoii plini de culpe, Frați cu-împărăteasa vulpe, Au venit în miez de noapte și, tiptil, prin-nalte ierbi, Colții lungi, cu lăcomie, și-au înfipt în bieții cerbi... Iar de-atunci, nu se știe dacă până-n dimineață, Cerbul cel vrăjit de vulpe a putut scăpa cu viață, Fiindcă nimenea pe lume nu l-a mai văzut la față! De-o mai fi vre-un cerb sub soare, după care vulpea-i moartă, Fie sigur că, mai bună, nu-l așteaptă altă soartă.