Miezul zilei... În câmpie Nici țipenie pe cale... Cu miros de iasomie Bate vântul dintr-o vale. Pe miriște – clăi de-a valma. Iar la umbra unei clăi. Tolăniți pe-un pâlc de iarbă. Stau de taină doi flăcăi. Vântul – hoț fără pereche – Fură-așa din când în când Și-mi aduce la ureche A lor taină vrând-nevrând. Și în timp ce eu, din coasă, Culc o brazdă de trifoi, De la claia cu pricina Zice unul din cei doi: - "Și mi-e dragă, măi Căline, Știi, așa, cum n-am cuvânt... Când o văd, sărac de mine, Nu mai știu pe unde sunt... Că-i frumoasă fără seamăn Și, n-aș crede să dau greș, De ți-aș spune că-i mai mândră Ca o floare de cireș... Mijlocelul i se frânge Strâns în bete, iar în sân: Două piersici pârguite Și miros de flori de fân. Un sărut al ei, Căline, E fierbinte... cum să spui: Nici jăratecul din vatră Mai cu foc eu cred că nu-i... Și de-ai ști ce mult mi-e ciudă Când în horă ea-i temei. Că, pe când îi joc în dreapta. Vreau să fiu și-n stânga ei... Mâine o să-ncep pețitul; Pețitoare-i maica-mea: Mâine dar mi-ncerc norocul Și, de-o fi să nu mi-o dea, Să mă bată sfânta cruce Și să nu mai am noroc, Dacă – vrând s-o dea la altul, Nu-i fur turta de pe foc!"