Plecările! Sunt totdeauna triste Și-un gol adânc stă gata să se facă... O, fluturarea albelor batiste A celor ce rămân și-a celor care pleacă! Cine-ar putea să tălmăcească oare Întregul dor al lacrimilor cele Ce, după clipa grea, despărțitoare, În picuri pe furiș se-adună-n ele! O, elegia lungilor peroane, După ce trenul își despică drumul, Și-n urma lunecândelor vagoane Rămâne dezolarea grea și fumul. O, cheiurile mărilor spumate Și navele cu falnice catarguri Ce se desprind greoi, dezancorate, Cu mii de inimi să pornească-n larguri! Cine-ar putea tristețea să le-o cânte, Pustiul greu ce-n suflete se lasă Și jalea fiecărei inimi frânte, În larg plecată sau pe mal rămasă! O, cei rămași îndurerării pradă, Cu ochii-nrourați și duși în zare, Cătând figura scumpă s-o mai vadă Din larg pe mal și de la mal pe mare! Sărmanii ochi ce luptă greu în clipa Când jar pe valuri cerne lung apusul, Și-n pescărușii fâlfâind aripa Din larg, le pare că-i salută "dusul"! Din dintre toate câte pun cununa Durerilor ce inima sfâșie, Au fost mereu și fi-vor totdeauna Plecările ce duc în veșnicie... Plâng ochii lacrimi calde, până seacă, Și-ajunge pieptul scorbură uscată, În urma celor care astfel pleacă Să nu se mai întoarcă niciodată. Corabia cu ei când se desprind De-al vieții chei pe mări adânci să-i poarte O jale fără seamăn ne cuprinde, Necunoscând ce-i dincolo de moarte. Batiste-n mâini, în clipa despărțirii, Nu mai suim să bată-n ele vântul, Corabia, spre "țărmul fericirii", Când gata e s-o-nghită el mormântul. Și stăm pe țărm toți viii, până piere Corabia cea grea cum alta nu e, În care călătorii, fără vrere, Îi face numai moartea să se suie. Ce taină-adâncă de călătorie! Să nu știi unde-ajungi nici ce vei face, Și totuși să te sui pentru vecie Pe nava-n care fiecare tace... Tu care nu faci nici un pas în viață Făr-a gândi la țintă să te scoată, Pe nava-n care călătoru-ngheață, Tu sui și nu mai faci nici o socoată! În timp ce pe-alte năvi plecând departe, Atâtea-ți iei, să-ți fie cât mai bine, Pe nava care vieții te desparte, Din tot ce ai, nu iei nimic cu tine. Că, de-ai avea comori ce n-au să sece: De aur sori și nestemate stele, Plecând pe nava morții, tină rece, Unde te duci, n-ai ce să faci cu ele! Ești împărat sau cerșetor de stradă, Cu purpură sau petecit veșmântul? Aceiași viermi veni-vor să te roadă, Aceiași putrezire-ți dă pământul. Dreptatea lui e-n veac de veac aleasă În el nu-i nimeni mic și nimeni mare La fel de greu pe fiecare-apasă Și rece e la fel cu fiecare! Bordei avuși, palate-avuși deschise? Sicriu de aur sau sicriu de scânduri? Același somn îți dă, fără de vise, Și-același gol îți face-n ce-aveai gânduri... Cel ce erai, ți-ai încetat frământul, Ca să-i dezlegi acestei vieți misterul; Ce-ai fost pământ, te soarbe-n el pământul, Iar ce-ai venit din Cer, te soarbe Cerul. Vei ști-n lumina veșnicului Faur, Că sufletul tău n-a putut să moară, Cât prețuiesc comorile de aur. Și ce preț are-n cer să ai comoară... Dar mai ales vei ști ca niciodată, Că te-ai întors în țara ta din veci, De sorii toți adânc străluminată, Ca-n vecii toți, din ea să nu mai pleci!