M-am născut într-un bordei Învelit cu paie.... Doinitor mi-a fost un tei; Leagăn o copaie. Mama mă lua cu ea, Când pleca la muncă; Ba, la grâu când secera; Ba, la fân pe luncă... Câte-un pom, stingher prin grâu, Mă umbrea cu ramii-i, Când curgea sudoarea – râu Pe obrajii mamii... La culesul de porumb Stam cu ochii-n nori, Pe sub zările de plumb Când treceau cocori... Când eram așa codan, Ani și ani apoi, Mă avură ca cioban Un ciopor de oi... Și-ntr-o toamnă - când crăpa Coaja de pe nucă - M-a cuprins de-odată-așa Dor nespus de ducă. Mi-am lăsat în vad la râu Turma să se-adape, Iar cavalul de la brâu Mi l-am dat pe ape... "Doamne-ajută!" - și-am plecat Pe la scocul morii... Funigei pluteau pe sat Și plecau cocorii... Plin de visuri, am intrat Într-o lume nouă Și-aveam sufletul curat Ca un bob de rouă! Un vârtej nebun, de-atunci, Cată să mă-ngroape, Ca pe-un pai când îl arunci În vâltori de ape; Și, la fiecare pas, Bobul de lumină, Cu dureri adânci în glas, Din adânc suspină: Unde sunteți, blânde oi, Lainice mioare? Azi mi-e dor, mi-e dor de voi, De n-am loc sub soare! Mâine o să fiu în lunci; Uite, plec la drum; N-am știut ce fac atunci... O să știu, de-acum... Toată viața mea, de azi, Mi-oi petrece anii Prin poiene, pe sub brazi, Numai cu ciobanii. Basme lungi, pe vreme rea... După buri de ploaie O să știu ce iarbă vrea Fiecare oaie... Să văd iar cum s-o-ntrista În amurg imașu’, Când din bucium va cânta Sandu Buciumașu; Și-n al ploilor șirag, Cu-al tălăngii cânt, Să nu știu, de-atâta drag, Pe ce lume sunt! Dar, de câte ori mă duc, Doru-mi nu se curmă, Căci cutreier, singur-cuc, Lunca fără turmă; Și-apoi plec, cu pasul rar, Făr-să știu anume: De ce vin, ca să plec iar Să mă pierd în lume!