Porcul, pupăza, cocoșul, un broscoi, un cerb, un cuc, Cotobaturea, măgarul, turturica și-un bursuc Se-adunaseră odată sub umbrela unui nuc... Și-astfel stând la sindrofie, Adumbriți de nucu-nalt, Faceau caz de-a lor nobleță și de-a lor prietenie, Întrecându-se-n surâsuri unul către celălalt Astfel, porcul zise tare, ca un orator de soi: – Eu spun sincer că pe lume, de nu v-aș avea pe voi, Mi-ar părea că toată lumea e o baltă de noroi! Pupăza, privind broscoiul, nu mai înceta să spună: – Eu când nu vă văd trei ceasuri, umblu parc-aș fi nebună! Iar magarul îi răspunse: – Cine seamănă, s-adună! – Frate, dacă nici aicea, zise cucul ca din flaut, Nu-i noblețe-adevărată, nu știu unde s-o mai caut! Și tot astfel, cu iubire fără margini, și-au spus verbul. Codobaturea, măgarul, turturica și-apoi cerbul... Însă, coborând amurgul să-nvelească-n taină nucul, Cel dintâi plecat-a cucul; Dar abia luându-și zborul, Pupăza porni să spună, veselind înteg soborul: – Bată-l Dumnezeu Preaînaltul! Știți ce păcătos e ăsta care-n crâng iși cântă psaltul? Face ouă-n alte cuiburi, să i le clocească altul! După hohote cu lacrimi între sincerii prieteni, A plecat apoi și cerbul către brazii plini de cetini, Dar în clipa următoare, pupăza-l lua la rost: – Iată, cât e el de mare, tot pe-atâta e de prost; Nu e-n stare nici o vorbă mai de duh și el să toarne Și de-aceia... crește-n coarne! Și din nou a râs soborul, uitând vieții tot amarul, Iar la câteva minute, "rămas bun" le-a zis măgarul... – Ce fudul e urechiatul! șopti porcul, mălăeț – Cum n-ar fi dacă se crede cel mai mare cântăreț! – Mie-mi vine să mă spânzur, când aud barbaru-i glas! – Și el zice, dobitocul, că e cel mai mare bas! Cam așa batjocorit-au pe măgar cei ce-au rămas... În sfârșit, plecând și porcul, ceilalți toți grăiră-n cor: – Vai ce porc nesimțitor! Ia te uită, ticălosul, cum iși bate joc de noi: Păi așa se iese-n lume, plin cu totul de noroi? – Dacă noi stăm cu toți porcii! sari pupăză moțată, Iar când fu și ea să plece, turturica zise-ndată: – Porcului eu nu-i bag vina, dragi prieteni, nici de fel, Fiindcă porcu-i pretutindeni, cu noroiul după el; Dar de pupăză ce ziceți, că-n mătăsuri e-n tot ceasul, Iar în casa ei când intri, trebuie sa-ți astupi nasul?! Și-ntrun hohot fără seamăn; toți își înecară glasul, Astfel încheind taifasul; Iar un cărăbuș frumos, În cojoc de abanos, Suspinat-a pentru sine, de sub umbra unor cetini: – Rar asemenea noblețe și mai rar așa prieteni!