În bojdeuca lor săracă, la marginea unui cătun, Trăia, cu-a lui nevastă, moș Păun, Ducând un trai tihnit din cale-afară, Ne-amărâți de nici-o zi amară, Căci din grădina plină de legume Moșnegii, totdeauna puși pe glume, Și poate cei mai fericiți moșnegi din lume, Își culegeau de toate pentru trai, Făr’ a fi zis vreodată "of" sau "vai" Sub nucul falnic din ograda lor Veneau flăcăi și fete-n seri cu lună, Și se lucra, și se torcea cu spor, Că se-ntâlneau acolo dor cu dor, În povestiri, cântări și voie bună, Și-așa-ntre cei ce-aveau să fie gineri, Mi se simțeau moșnegii tot mai tineri... Dar într-o zi, pe când cinau sub nuc, Moșnegii auziră amândoi Cum, șuierând din nuc ca un haiduc, Le zise un mierloi: - Săpați sub nuc, atâta am de spus! Și-acel mierloi, zburând apoi, s-a dus... Când au cântat cocoșii-ntâia oară Și nici o stea nu se zărea pe cer, Săpând sub nuc, moșneagul scoase-afară Cu aur plin, un căzănel de fier! De fericirea ce le-a dat-o Domnul, În noaptea ceia își pierdură somnul. Căci amândoi, la galbeni sunători Au numărat moșnegii până-n zori, Și-a doua zi, și-a doua noapte toatș, De nu știau nici ei să-i mai socoată... De-atunci sub nucul moșului Păun N-au mai călcat flăcăi și fete din cătun; Moșnegii amândoi, în nopți cu lună, N-au mai știut ce-nseamnă voia bună; Pe buzele lor zâmbet n-a mai fluturat; Muți săpau grădina, muți treceau prin sat; Plini de griji într-una, tot cu chei în sân Fără veselia din trecut pe față, Ea tot mai bătrână, el tot mai bătrân, Pomi uscați în care nu mai suia viața! Și-ntr-o zi de toamnă, rece, tristă foarte, Când a fost să intre mos Păun în moarte, Pricepând că fără greaua lui comoară Ar fi trecut încă vreme pân’ să moară A oftat moșneagul din uscatu-i piept, Și-a șoptit spre babă, ca un întelept: - Aurul în mâna celor de sub slavă, E ca doctoria trasă din otravă: Când cu picătura intră-n a ta strungă, Îți alungă dorul și-ți dă viață lungă; Dar, izvor în pumnii-ți dacă-i râde fața, Îți izgonește somnul și-ți scurtează viața!