Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i sașe pui Și privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui: De cu zori pornea - sageată - căutând, pe deal și văi, Hrană pentru puii săi Și-n iubirea-i nu odată S-a culcat ea nemâncată, Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând: Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flămând, Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici, Când vazu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici, Și n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare, Până când, pe fiecare pui nu l-a-nvățat să zboare, Dar, când toți puteau să plece încotro voiau sub slavă, Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă Și cu ochii plini de lacrimi țintă-n ochii fiecui, Zise celor șase pui: Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui: Aripile greu mă dor Și nici vorbă să mai zbor... Dumnezeu mi-a dat putere - oricât am avut nevoi, Să găsesc într-una hrană pentru voi... Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine, Mari cum v-a făcut maicuța, să-ngrijiți și voi de mine Și ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob, Fiecare, să-mi aduceți, zilnic, numai câte-un bob; Ale voastre șase boabe milostive, mă vor ține Pâna când o să vrea cerul să mă facă iarăși bine... Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei șase pui Și-au adus, vre-o șase zile, fiecare bobul lui... Mai departe însă puii - beți de-al slăvilor înalt, Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, N-a mai dus nici unul bobul și, uitată mucenica, A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică. Și-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă, Orișicui ai sta s-o spui, Că o mamă își hrăneste: șase, opt sau zece pui, Însa zece pui, adesea, nu pot toți hrăni o mamă.