Născut în zodie ferice, ca toți acei de-un neam cu sine, Un porc bogat, al cărui pântec era de-a pururea sătul Și care n'avusese parte în viața lui, decât de bine, Avand moșii, din cari adesea porumbu'i putrezea 'n pătul; Într'un cuvânt, un porc nabab, A fost întâmpinat odată, la poartă, de-un biet câine slab, Flămând, abia c'un pic de viață Și care nu mai vedea lumina decât așa ca printr'o ceață... - Ah, fie'ți milă de-un biet câine, Prea fericitule boier... Dă-mi frimiturile-ți de pâine, Nu ma lăsa sub sfântul cer, De foame istovit să pier... Dar porcul, care după masă, gusta dulceața unei poame, Din cale-afară de mirat, Pe bietu' câine l'a 'ntrebat: - De foame-ai zis? Ce-i aia foame? Nemaiputând să stea 'n picioare și istovit, căzând pe brânci, Flămândul stins, porni să'i spună: Când nu mai ai ce să mănânci, Simți o sfârșeală fără margini... slăbești, de te doboară vântul... Vezi verde-galben... se 'nvârtește cu tine parcă tot pământul... Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica să'nțeleagă, Apoi te stingi, precum se stinge o lumânare arsă 'ntreagă... Și bietul câine 'și dete duhul... Dar porcul, nebăgând de seamă, Răspunse rar, cu gura plina de-a poamii prea gustoasă zeamă: - Păi, știi că e o fericire să'ți fie foame, dragă câine? Și tu 'ndrăsnești să mai ceri pâine?! Auzi, mă rog: să vezi anume Cum se 'nvârtește 'ntreaga lume; Cum vin, privirea să'ți desmierde, culori de roșu-galben-verde; Să mi te simți, într'un cuvânt, Ușor ca fulgul dus de vânt Și totuși să te plângi de soartă și să cerșesti ca un țigan? Păi, iartă-mă, dulău bălan: Ori ești ingrat, ori șarlatan! Și porcul, scuturând agale brumatul țigaretei scrum, Nici că s'a mai uitat la câine și, mândru, și-a văzut de drum... Flămânzilor, când vreți să cereți de la sătui nițică pâine, Cum a cerut sărmanul câine, Acelui ce gusta din poame, Să cereți numai de la omul care a'ndurat cândva de foame, Căci, altfel, nu e vorbă goală proverbul care-mi vine 'n gând Și care spune că: "Sătulul nu crede bietului flămând".