E un adevăr, pe care îl cunoaște-ntreaga lume, Îl grăiește fiecare, nu fără mâhnire-adâncă; Iar albina, nu odată a oftat amar, și-anume Că: albinele strâng miere, pe când trântorii mănâncă! Aşadar, nişte albine, Harnice şi gospodine, Într-o țară fericită, cu grădini de miere pline, Au crezut cândva cuvântul unor trântori ticăloşi, Care-au început, sub soare, să le-nşire la gogoşi: – Surioare Zburătoare, Ce umblați din floare-n floare, Mulți duşmani aveți sub soare! Şi duşmanii, vrând anume, ca să vă goleasca stupii, Vă dau roată-n toată clipa, ca pe lângă stână lupii! Mii de urşi flămânzi, în preajmă, nu pot nici să se mai culce, Dornici toți de miere dulce, Şi de-aceia, cu iubire, surioarelor iubite, Noi voim, în stupii voştrii, să fim străji neadormite, Să nu poată nici o fiară Mierea să v-o prindă-n gheară. Cu nespusă fericire, strângătoarele albine, Socotindu-i pe-acei trântori doritorii lor de bine, Le-a fost dat nectar să beie Şi i-au pus de-a pururi strajă în mieroasele știubeie! Trântorii, intrând în faguri au uitat al lor discurs Şi-au pornit să stoarcă mierea, abitir ca neamul urs, Pan’ ce stupii, mii la număr, fără milă i-au fost scurs, Încât bietele albine au rămas atunci sărace, Făr’a omorî pe trântori, deși toate aveau ace! De-atunci ele tot adună mierea lor din floare-n floare, De cum soarele răsare, pan’ce-apune astrul soare, Însă nu-i mâhnire alta ca mâhnirea lor adâncă, Căci, de veacuri ele-adună, pe când trântorii mănâncă! Voi, plugarii țării mele, cu bordeiele sărace, Voi, albine fără ace, Să ştiți toți c-atâta vreme cât veți fi la fel albine, Cât ştiubeiele cu miere vă vor fi de trântori pline, În bordeiele sărace, n-o să intre nici un bine!