...Aici răsare-n mine o chilie În care s-a sfinţit un pustnic blând... Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând Şi-n ochi purta smerită bucurie... De priveghere lungă – albă floare – Se rezema cu fruntea de pervaz Şi luna-i săruta sfinţit obraz Când i-asculta cuvântul ca o boare: „O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă Cu tine visul, peste unda moartă..., Un ceas de vreme urcă-mă şuviţă În Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...” De funia nădejdii viu s-agaţă Şi-n rugăciune treaptă-naltă suie..., Amiezile simţirilor descuie Şi Îngerilor, iată-l, faţă-n faţă. L-au îmbrăcat cu-a cerului armură..., Cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins Purificându-i duhul, înadins, Să fie-asemeni lor, chip şi măsură!... Un înger a făcut un semn în cer!... El vede Faţa lumii Nevăzute..., Cuvintele aude..., nenăscute, Cu inima topeşte vămi de ger!... De câte ori pământul, fără splină, Se duce, taur negru, rostogol, De câte ori îl săgetează-n gol Harapi cornuţi, mereu în nehodină?... Un sul de carte-i cerul strâns cu nod Şi ultim semn pământu-n alfabet... Altarul Viu al Marelui Profet Primeşte jertfa, Ardere-de-tot!... În Rugăciunea-focului, adoarme... Târziu, lumina candelei se stinge... Un înger furişându-se-n chilie Deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!... Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!... Movilă-i stă nisipul lângă uşă... A tot crescut rugina pe zăvor, Uleiul a-nflorit într-un ulcior, Dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă... Pe-o laviţă, alături, rânduite Mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov, Scrisese el sfinţitul lui hrisov În patru rânduri, vorbe aurite: „Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog, C-având puţină treabă azi cu Domnul M-a biruit în rugăciune somnul Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog...” Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat, Cu mâna l-am atins peste veşminte... Se risipi cenuşa lui fierbinte Şi, sărutând-o..., am plâns îngândurat!?