„Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!...” (Psalm 41, 1) Ca un cerb însetat de izvoare, Te mistui în sufletul meu, năzuind spre lumini viitoare Te-adulmec prin noapte, mereu... Pe urcuşul de stânci colţuroase pipăi cu copita subţire, bănuiesc şi-alerg după miroase, gând-viu, însetat de iubire. În poieni sau sub crengi, la răcoare, adormind, Te simţeam duios cânt, adiind peste toate o boare... Dar Te-ascunzi, ca sămânţa-n pământ!... Peste buza genunii, în bezne, peste culmea cu muchii de-argint, prin văzduh, Te-am cătat, ca-ntr-o iesle, să Te văd, să Te-aud, să Te simt!... Printre tancuri, în joc de sidef, Te-am pândit împletit din lumini... Dar în fulger Te-ascunzi şi în ev, scânteiere prin ochii senini... La pârâu, în genunchi, să Te beau, să-Ţi aud paşii lini peste undă... Nici în ape de Chipu-Ţi nu dau, toate apele ştiu să Te-ascundă!... Nicăieri nu Te văd, fiindcă toate sub eterna-Ţi Mărire le ţii mai presus de pliniri şi izvoade, eşti Stăpân peste lumi şi vecii... Din pământ, ca dorinţa din sânge, şi din ape, viaţă împins, din văzduh încercând a Te smulge, în al Dragostei-Foc Te-am cuprins... Eşti în mine ca astrul în rază, ori parfumul luminii-n văzduh şi ca apa în care lucrează, cu puterea-i de foc, Sfântul Duh!... Spre Izvorul-iubirii curate năzuind, pui-de-cerb-însetat, m-am aprins nou luceafăr în noapte şi-n urcuş, din izvor, Te-am gustat!...