Sufletul meu colindă noaptea şi ziua, colindă ziua şi noaptea prin pădurea de turle din Brazi... ca o stafie-a-dragostei, în primul cămin de tineri nefamilişti... La nivelul (etajul) cel mai înalt!... Urcă pitulat pe scara de servici... Ba-i aici..., Ba... nu-i aici!... Arde ca un licurici! – Sufletul meu, sufletul meu, cum stai lângă poarta „cetăţii” şi nimeni nu-ţi deschide, nimeni nu te-aude, nimeni nu te ştie... Ca într-o chilie întunecată, zăbrelită, un monah, o stafie!... Ah, suflete plin de necaz, stai mut cu rugăciunile tale scrise demult în rime de „cuvânt zălud”... Stai strâns ca într-o diafragmă de beton, sufletul meu, înfricoşat de lume, de viaţă... de tot... şi de om!... Parcă-ai fi mort!... Taci!... Că te-am legat cu vraja rugăciunii să nu treci prin zidul dintre-a treia şi-a patra chilie... Din coridorul lung s-ar auzi ca un ecou şoapta ta... oare, până la glezne, până la genunchi..., până la brâu...!? Eu ştiu?... Căci te-am zidit ca pe Ana lui Manole... Adu-ţi aminte cum ascultai ciocârlia în grâul roşu de maci... Taci! Mai ştii cine poate s-audă? Nu trebuie s-aud nici eu! Sau, poate, nici Dumnezeu? Şi până când?!... Nimeni!?... – O, nu! S-aude, sufletul meu! S-aude geamătul, plânsul tău!... S-aude până la Dumnezeu!... O, ce înviere!... Ce înviere!... Ca o nebunie!... Auzi, tu, sufletul meu, auzi! Să te dezgroape din putreziciune cu ciocanele, cu baroasele, cu târnăcoapele, din piatră ferecată... Flacără... Floare... Viaţă pentru Veşnicie!... Ce sfântă-nebunie..., sufletul meu? – Fricosule! Cântă acum lui Dumnezeu! Cântă de bucurie!... Cântă lumii..., cântă-mi şi mie!... Fire-ar să fie!... Te-ai îndoit un pic de Veşnicie, ca Petru!... Fricosule!...