„Fericiţi cei chemaţi la Cina-Nunţii-Mielului.” (Apocalipsa 19, 9) Mi-am făcut inima alăută şi cuvântul arcuş să-ţi cânt, o, Mire, în viaţa aceasta – noapte de îndelungă priveghere – cântarea mult plăcută… Imn şi dulceaţă în gura celor vii, nu celor morţi, sosiţi din patru Răsărituri ale lumii şă Te slăvească în Cetatea Ta prin cele Patru Porţi… Dar, vrând să gust şi eu din vinul Bucuriei în cântul meu în ritmul melodiei, îmi făuresc Potirul… Lucrez cu FOCUL să-i lămuresc metalul preţios pe care valul lumii – puhoi nesăţios – l-a învârtoşat cu zgură şi mătrăgună... Şi-l curăţesc, îl şlefuiesc, să mi-l desăvârşesc La Nunta-Păcii-Veşniciei-Tale să nu lipsesc!... Nuntaş al Vieţii-fără-de-sfârşit m-am socotit nevrednic să cutez să nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare... De-aceea, Mire, potirul meu e-o floare în care-am pus un Gând, un Cântec, un Izvor. Un Gând, Credinţa mea în Tine Un Cântec, Nădejdea mea în Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine! Şi un izvor, din care, bând, în Dragoste să fiu nemuritor!... De-aceea, Mire, mi-e ochiul minţii mele Vatră-de-Jăratec! Cutezător, Albastră-Înţelepciunea am pus-O dinadins Berbec-întâi-născut, în Rug-încins... Tainic s-O jertfesc pentru Dorul inimii mele!... Ştii, ea mereu în nebunia dragostei a cerut viaţă din Viaţă-de-Dumnezeu!... Acesta este Cântecul meu, Mire!... Numai Tu îl ştii! Pentru Tine-l cânt, în simţire!... E Cântecul Măreţului-Ospăţ-Împărătesc, Unde mâncarea şi băutura este Lumină! Nuntaşii, Bucuria n-o plătesc!... Cine are Potirul sau ştie să cânte, să poftească! Să intre la Cină! Numai cine are Potirul sau... ştie să cânte...