În murmul vesel de apă, "Cetatea cu stânci de granit" Primeste pe cei care "scapă" Zicându-le "bine-ați venit". Cu veacuri de veacuri în spate Asteaptă bătrânul Lăcas Pe cei care vin la "Cetate" Si-i cer cu dorire "sălas". Din negura vremii el are Menirea cea sfântă din cer Să fie "azil de scăpare" La toți cei cu "suflet stingher". Evreii cu chivotul legii Când trec peste Sfântul Iordan Pe-aici au războaie cu regii Din vechiul pamânt Hanaan. La dreapta mai sus Gavaonul Dă soarelui loc de popas, Iar Luna văzând Ealonul Nu face atunci nici un pas. Că schimbă hotarul cel vesnic Vestitul Iisus Ben-Navi Pe Soare oprindu-l ca sfesnic În marginea vremii de zi. Aici Proorocul Ilie În pestera veche de sus, (Fugind de cumplita mânie) Se află o vreme ascuns. Pe urmă, tradiția spune, Că Sfântul Strămos Ioachim, Când scârba pe el îl răpune Pogoară aici din "Salim". El vine să-si verse amarul În lacrimi fierbinți si postiri De unde se întoarce cu darul Celei mai alese "vestiri". Apoi la a "vremii plinire" Fiind Iisus pe pământ Aici cea din urmă lucire S-arată din "Sfeșnicul Sfânt". Ioan Proorocul cel mare Luceafăr de ziuă cinstit Al Soarelui care răsare În lumea din veacuri vestit. Aici el botează norodul La apele reci din "Enon", Gătindu-I în taină "vohodul" "Celui ce răsare-n Sion". Când Domnul se-nalță în slavă Atunci al apelor vad Din valea aceasta grozavă Se lasă în jos pân'la iad. Iar stânca de multă sfială Se dă la o parte atunci Păstrând până azi dogoreală Din focul cu vesnice munci! Apoi după vremuri se-asază Monahilor sfânt adăpost În care mereu se-narmează Cu rugi, priveghere si post. Cu miile vin de departe Pe toate din lume lăsând Ei trupul smeresc pân'la moarte Și pierd pe vrăjmasii de gând. Un veac înfloreste pustia Și faptele bune rodesc Că Sfinții prefac sihăstria În rai minunat sufletesc. Dar curgerea vremii cea oarbă Nu cruță nimic pe pământ Ea schimbă a Lavrei podoabă Cu jalnicul morții vesmânt. Că valuri de nații păgâne Și vânturi de multe sminteli Îi strică cetății bătrâne Frumoasele ei rânduieli. O parte din "Fiii Pustiei" Iau drumul prin chinuri la cer Iar alții de frica robiei Își lasă lăcasul stingher. Nemernici pe urma sfințită A unui trecut strălucit Noi azi cei cu firea slăbită Strigăm doar cu glas răgusit. O! vremuri cu unghii tirane Și tu prea sălbatic popor! De ce v-ați făcut voi organe A duhului rău stricător? O ziduri cu pesteri profunde Ce lucruri străvechi tăinuiți? O, ape cu murmur de unde Ce taine adânci povestiți? Dar cine mai poate pătrunde Al graiului vostru adânc? Că iată acum huhurezii În locul sihastrilor plâng! Dar azi pe țărâna cea sfântă S-arată din vechi rădăcini O mică verdeață plăpândă Iesind la iveală din spini!. O!, Doamne, să nu se strecoare În "sadul" acesta uitat Vreo capră de răufăcătoare Că iarăsi rămâne uscat! Iar hoții gândiți din pădure Aflându-l cumva fără gard Ei iarăsi aleargă să fure Și iarăsi pe toate le ard!