Când mintea mea se strâmtorează De dorul codrilor de brad, Mă pomenesc atunci cu gândul Mai jos de munții Galaad. Acolo văd curgând în vale Iordanul tainic murmurând, Iar sălciile de pe maluri Le văd plecate ascultând. Ce taine mari le povesteste Bătrânul cel cu tainic mers, De stau asa si plâng cu mană Ca fermecate de un vers. Mă plec si eu atunci cu gândul Spre apa Sfântului Iordan Și când l-aud îmi trece dorul, Iar mintea scapă de alean. De multe ori pe ne-asteptate Pe gândul meu nelinistit Îl aflu căutând verdeață În chiparosii de la Schit. Dar zborul lui este zadarnic Căci astăzi nu mai sunt aici Decât doar trunchiuri fără frunze Și vechea gardă de finici. În preajma schitului, pădurea Acuma rău s-a pustiit Și nu auzi ca altădată Al păsărilor ciripit. Atunci gândirea amăgită Se-ndreptă către răsărit Pe calea care altădată Mergeam cu drag la pescuit. Dar azi cărarea cea bătută Acoperitus-a cu spini Și nu mai poți cunoaste glasul Ce vine azi de la vecini. As vrea să trec de ceea parte, Să uit al inimii amar, Dar nu mai este astăzi luntre Și nici călugărul "pescar". Ce taine mari le povesteste Bătrânul cel cu tainic mers, De stau asa si plâng cu mană Ca fermecate de un vers. Mă plec si eu atunci cu gândul Spre apa Sfântului Iordan Și când l-aud îmi trece dorul, Iar mintea scapă de alean. Pe malul apei doar o Cruce A mai rămas ca sfânt odor; Acolo mă opresc adesea Și plâng să-mi treacă al meu dor! Ea este Crucea stăreției Pe care neputând s-o port Am îngropat-o lângă apă În semn că starețul e mort ! Să fie sfântă amintire Celor carii m-au însoțit Pe calea răstignirii mele Și carii mult s-au ostenit. Iar celor cari pentru Domnul Cu dragoste ne-au ajutat Să fie semn de mulțumire Din sufletul celui plecat ! Sub dânsa stau înmormântate Dureri străvechi si bucurii Cu Năzuinți neîmplinite A unei biete stăreții ! Lăsându-le să odihnească Mă odihnesc si eu puțin, Apoi chemând acasă gândul Ca dintr-un vis în sine-mi vin.