I. Suflete al meu smerite, Adă - mai întâi de toate - Prea mărire Celui veșnic Pentru orice bunătate. De lucrezi ceva spre bine Nu te înălța în gând, Căci nu este bunătate, Fără darul Lui cel Sfânt. Totdeauna, la culcare, Slavă dă lui Dumnezeu, C-ai ajuns sfârsitul zilei, Izbăvindu-te de rău. Când te scoli dă slavă iarăsi Că din mila lui cea mare, Nu te-a osândit pierzării, Ci ți-a dăruit sculare. La mâncare zi cu duhul: "Mulțumesc, Ceresc Părinte, Pentru apa si văzduhul Și aceste daruri "sfinte"! Dacă esti lovit de boală Cugetă că orice leac Nu te-ajută, fără darul "Doctorului Sfânt din veac". Iar când esti în prigonire, Mulțumeste bucuros Că mergând pe "calea strâmtă", Calci pe "urma lui Hristos". II. Precum încet se trece Făclia de la sfesnic, Asa se trece viața Și vine somnul vesnic. Să cugetăm adesea La tainele "iesirii" Ca să scăpăm de frică În ceasul "despărțirii". Să pomenim cu lacrimi Pe cei ce-au răposat, Căci pentru noi se roagă Și ei neîncetat. Să stim întotdeauna Că fără sfântul dar, Comorile din lume Sunt toate în zadar. Nădejdea să ne fie La "Cel fără de ani", Iar nu la mintea noastră, La slavă sau la bani. Nevrednicia noastră S-o punem mai prejos Decât vinovăția Celui mai păcătos. În toate să ne fie Credința ca un cheag Și dragostea curată Al vieții noastre steag. Să nu lăsăm în minte Vreun cuget dusmănos, Ci să urmăm iertării Și păcii lui Hristos.