S-a dus un an de zile Greoi, spre "asfințit" Cu năzuinți desarte Și rost neîmplinit. Îsi ia acuma rândul Un altul mai vioi, Ce dă la toți cuvântul Să-i scape de nevoi. Și lumea vesnic vede - Cu gând neîndoit - Că orice înnoire Îi semn de procopsit. Și - doară - are pildă: Din viața cu progres Cu ce amar de roadă - La urmă - s-a ales? Prin duhul "înnoirii" Se vede arătat Că viața omenirii Mai rău s-a destrămat. Desi - la arătare - Înaintăm vioi, Dar sufleteste mergem Ca racul, înapoi. Zburăm după "himere" Ca vântul în văzduh Și văruim mormântul Ca viața "fără duh".