O, suflet plin de bunătate Limanul nostru la nevoi, Duhovnicescule Părinte, De ce te-ai dus de lângă noi? Când ne uitam odinioară La chipul tău cel prea senin, Uitam durerea cea amară, Opream al inimii suspin. Şi auzindu-ți vorba dulce, Deşi eram de rele plini, Noi nu mai socoteam atuncea Că ne aflam între străini. Acuma, nu mai are cine Să ne mai mângâie de loc, Iar valurile de necazuri Mai grele vin şi mai cu foc. Priveşte dintru înălțime Spre turma cea fără păstor Şi-o sprijineşte ca să meargă Pe drumul cel mântuitor. În toată vremea vieții noastre Noi nicidecum nu te uităm Şi pentru veşnica odihnă Întotdeauna ne rugăm. Când va suna şi ceasul nostru Să punem traiului sfârşit, Atunci să fii cu noi, Părinte, De-a pururea nedespărțit!