În Carhidon, fiind prigoană Creștinii stau închisi acum În galeriile murdare A fiorosului "Budrum". Văzduhul greu al închisorii Și besna umedă de-aici Abia îi lasă să răsufle Pe viitorii Mucenici. Purtarea cea neomenească A celor care străjuiesc Și "Plebea" care vine zilnic Mai tare îi tirănisesc. În rândul celor ce asteaptă Sentința morții negresit, Se află tânăra soție A unui general vestit. Ea vine azi la cercetare Avându-si chipul curajos, Și fără nici o ocolire Mărturiseste pe Hristos. - Ce nume ai, întreabă dulce Judecătorul prefăcut ? - Nu mă cunosti (răspunde dânsa) Să-ți fie astăzi cunoscut: "Mă cheamă Vivia-Perpetua A senatorului Anon, Si văduva lui Iarva - Bravul, Eroul Sfânt din Carhidon!" În vremea când Judecătorul Se străduieste în zadar Ca s-o întoarcă din credință, S-apropie cu pasul rar, Un om bătrân cu plete albe, Cu chipul încuviințat, El este tatăl Muceniței, Alesul țării la Senat. Având un copilas în brațe, Se roagă el tânguitor, Cu ochii stinsi scăldați în lacrimi Miscându-l pe judecător: "Perpetua scumpa mea fiică! (Rosteste el mai mult gemând) Îndură-te de bătrânețea Celui cu sufletul înfrânt! Îndură-te de copilasul Ce-ți este rodul cel dintâi, De maica ta nemângâiată Și de iubiții frații tăi! Gândeste-te că tu esti maică Acestui gingas copilas, Nu vezi cum îți întinde mâna Cu zâmbetul de Îngeras? De tine viața lui atârnă, Desbară-te de rătăcire Că ne va fi la toți rusine A morții tale osândire!" Perpetua sărută pruncul Si-l strânge lăcrimând la sân, Făcându-i pe păgâni să creadă Că-i biruită de păgâni. Dar Sfântul har o întăreste, Ca râvna ei pentru Hristos Să nu rămâie biruită De dragostea celor de jos. - Ascultă tată! (zice dânsa) Mi-i martor Domnul cel ceresc Că nici un lucru de pe lume Precum pe voi, eu nu iubesc! Credința însă, mă învață Că orice dragoste am eu, Întâiul loc să-l dau în suflet Iubirii către Dumnezeu! "Datoare sunt să am iubire Spre tatăl care m-a crescut Dar cât de mult eu sunt datoare Spre Domnul care m-a făcut?" Văzând-o neînduplecată Bătrânul deznădăjduit Îi stăpânit si de mânie Și de durere-i biruit. Acum o blestemă cu ură Cerând pedeapsă de la "Zei", Acum o roagă cu suspinuri, Îngenunchind în fața ei. "O, fiică prea nemilostivă, Si maică cu duhul tiran, Cu tine mă pogori în groapă Și lași copilul tău orfan!" Rostind acestea plânge-n hohot, Nemângâiatul "veteran" Și "Dregătorul" dă poruncă Să-l scoată slinic din "Divan". Acum, la noua întrebare Perpetua s-a osândit: A fi la tauri aruncată Și junghiată la sfârsit. La Amfiteatru, o bătrână Venind spre ea cu chip senin, La cea din urmă sărutare Îi dă ceva țesut din in. Îi Iulia, scumpa ei mamă, Iar pânza cea din in, cu flori, Îi vălul cel pătat cu sânge A fericitei ei surori. Urmând privelistea, la teatru Păgânul "Vulg", vede mirat Mucenicia unei sfinte În vol, cu sânge înflorat. Iar când îl ia din nou bătrâna, El este îndoit mai sfânt: De două ori vopsit cu sânge De cel mai scump ei pe pământ!