Sărace om din vremea nouă, "Din veacul cel cu înnoiri" În ce galop alergi pe urma Unei desarte năluciri. (Himera vieții se arată Ca o nălucă, ca un vis, Frumoasă si strălucitoare, Ca un odor de paradis). O fericire pământească Voind a-si făuri mereu, Te-ai aruncat (în goana vieții), Departe de la Dumnezeu. Ai născocit atâtea lucruri Si ai atâtea înlesniri, De crezi că vei ajunge "Culmea desăvârsitei fericiri!" Dar, iată, - tocmai - dimpotrivă - Pe cât mai mult o urmăresti Ea tot mai mult se depărtează Si tu mai neferice esti. Păsesti peste adâncul mării Si prin "văzduh te porți zburând" Iar marginile depărtării Le-apropii astăzi "la un gând". Ai terminat cu mestesuguri "Isprăvile" de pe pământ Si vrei să mergi "în altă lume" Să pui acum "asezământ". În goana ta fulgerătoare Spre "ostrovul cel fericit" Ai trupul hămesit de-a pururi Si sufletul nemulțumit. Prin cele ce-a rodit stiința, Nesocotindu-l pe Hristos, Cu patru mii de ani în urmă Pe oameni iarăsi i-a întors. Din nou suntem la "Turnul Babel" Căci iarăsi ne-am amestecat Si iarăsi nu ne înțelegem, În drumul care-am apucat. Acum făptura cea aleasă, Ca fiara este la nărav. Căci, niciodată până astăzi Nu s-a distrus asa grozav! Priveste, omenire, roada Pe care ți-ai agonisit Să vezi la ce măsură - oare - De fericire ai sporit! Priveste câte cimitire, În scurtă vreme le-ai umplut Si câte milioane, astăzi, Cămin si țară si-au pierdut. Vezi nesfârsitele sireaguri De invalizi si de sărmani, De cei săcătuiți în lagăr De văduve si de orfani. Priveste valul cel de lacrimi, Că astăzi a sporit mai mult Auzi cârtire de noroade, Ce gemete si ce tumult! Si spune-mi unde-i fericirea, Pe care o vânezi mereu, La ce-ai ajuns fără credință În pronia lui Dumnezeu! Ai cercetat adâncul firii Si sufletul ți l-ai uitat, Ai scos din "unde" pe lumină Iar duhul ți-i întunecat. Sălbăticia din natură, În multe părți ai îmblânzit Iar patimile cele rele Mai tare le-ai sălbăticit. Tu faci orase plutitoare, Împărțind al mării val, Si fortărețe zburătoare Cu aripile de metal! În schimb, noianul cel de taină Al sferelor duhovnicesti Nestrăbătut mereu rămâne - Spre culmile cele ceresti. La strălucirea orbitoare A născocirilor lumesti, Domneste întuneric beznă, În sufletele omenesti! Masinăriile lucrează si scriu Cu fumul în văzduh Mizeria nesuferită A unei vieți "fără de duh". Pufnind, motoarele oftează Cu lucrătorul cel sărman Cu mîini si față obosită, Murdare vesnic de catran. Nădăjduiai că chimiceste Prin felurite socoteli Vei întocmi o fericire Cu alt sistem de rânduieli. Dar națiunile mai tare, Prin "născocire" se distrug, Iar tu le pregătesti la modă - Prea mizerabilul cosciug. Prin egoismul animalic, Voind progresul să-l zidesti, Cu lacrimi - iată - si cu chinuri Pe biata lume o hrănesti. Acuma însetezi de pace Si văd că te silesti mereu Să făuresti prin "conferențe" O "pace fără Dumnezeu". Dar pacea este de la Domnul, "Al păcii El este izvor", De nu vei alerga la Dânsul, Alergi zadarnic - fără spor. Împacă-te întâi cu Domnul, Croindu-ți viață "după duh", De nu vei împlini acestea Împrăstii munca în văzduh. Câstigă-ți dragostea curată, Străină de fățărnicii, De nu vei dobândi aceasta, Nimic nu faci cu bogății. Iubeste viața cumpătată Si lasă portul dezmățat, Iar dacă nu pricepi aceasta, Degeaba te-ai civilizat. Întoarce-ți iar privirea minții Spre veacurile din trecut Cu duhul rodnic al credinței Si vei afla tot ce-ai pierdut. Precum nu poți să prinzi cu mâna Din apă luna nicidecum, Asa nici pe "himera" vieții Din calea veacului de-acum. Civilizația modernă Un "duh strein" ți-a făurit Si de lumina mântuirii Cu dezgustare te-ai ferit! Precum aleargă sateliții În jurul globului mereu Asa după "himere" astăzi, Alergi uitând de Dumnezeu! Alergi, cu mii de mestesuguri, Cu o viteză de nespus, Dar, goana este spre pierzare Căci nu-i pe "calea lui Iisus"!