Te văd cu ochii minții Asa precum erai, Cu chipul blând ca sfinții, Cu farmecul în grai. Cu-al vieții sac în spate, Cu umbletul domol, Vădindu-ți des în lacrimi La inimă un gol. Era dorința sfântă Ce nu s-a împlinit, De-ați mântui valeatul Ca maică la un schit. Și pricina cea mare, Bunică, eu o stiu: Îs numai eu miselul, Acela care scriu. Căci eu ți-am fost povara Pe umerii slăbiți, Fiind rămas în lume De mic fără părinți. Purta-tu-m-ai în "cârcă" Pe drumul spre ogor Și-ai privegheat alături De micul tău "odor". Eu, dragostea de mamă La tine am aflat Și temerea de Domnul Mereu m-ai învățat. Cu pace odihneste La cer bunica mea, Acolo unde mintea ADESEORI ZBURA. Plinitu-ți-ai menirea, Crescând pe cel misel, Deci darul pomenirii Primește-l de la el! Iar dacă afli milă La bunul Dumnezeu Să-l rogi a da iertare Și la "nepotul tău"!