Pe sesul Vitavarii Aproape de Iordan Se miruiau crestinii Veniți de la Iran. Ieșind din baia sfântă Aveau de obicei Un preot din pustie Cu "Mirul" pentru ei. Era odinioară La slujbă rânduit Bătrânul preot Conon, Sihastrul cel vestit. Atuncea, între alții, A fost la miruit O tânără fecioară Cu chip împodobit. Fiind luptat de gânduri, Bătrânul nu voia Să miruiască fata Smintindu-se de ea. Atuncea Patriarhul Fiind înstiințat De pregetul lui Conon Prea mult s-a minunat: Bătrân fiind cu vârsta Ce gânduri i-a venit A zis Prea Fericitul Si sta nedumerit. Dar cuviosul nostru - Cu pustnicesc cojoc - Spre munții din pustie O si luă din loc. Botezătorul însă Cu chipul lui blajin S-a arătat în cale, Zicând către bătrân: Întoarce-te la slujbă Și eu mă pun chezas Că va pieri sminteala Și gândul pătimas! Luând curaj bătrânul, Întâi s-a răzgândit, Voind ca să rămâie Din nou la miruit. Dar neaflând odihnă De gânduri, nici acum, S-a lepădat de slujbă Luând-o iar la drum. Atunci, Botezătorul I-a zis: "De-acuma stai! Ți-am ridicat războiul, Dar plată nu mai ai!" "Cunună pentru luptă Voiam să dobândesti, Dar nerăbdând, Părinte, De dânsa te lipsești!" În adevăr, bătrânul De-atunci s-a izbăvit Și zece ani norodul De el s-a miruit.