Aici în mijlocul pustiei Pe malul Sfântului Iordan Acest Lăcas al României Ne-a fost la toți ca un liman. Fiind străini, în dezbinare Ca oile fără cioban Noi dobândeam o alinare La Schitul Sfântului Ioan. În limba noastră românească Puteam aici a ne ruga Și-o fărmitură sărăcească Frățeste o puteam mânca. Acei bolnavi, fără mijloace, Aiurea neavând răgaz Se pogorau cu drag încoace Uitând, săracii, de necaz. Iar câți aveau din întâmplare Vreo dusmănie între ei, În gura sobei, ori la soare, Se împăcau fără să vrei. Și pot să zic că toți de-a rândul Cu suflet de român curat Ne mângâiam aici cu gândul Că ne aflăm la noi în sat! Căci lunca verde cu Iordanul Pe toți ne-mbrățisa cu drag, Îndepărtându-ne "amarul" Din sufletul celui pribeag! Pe prispa cea de lut, în soare, La baie, ori la pescuit, Aveam nădejdea încă tare Că România n-a murit! Dar - azi când biata Sihăstrie S-a pustiit ca "Madiam" O jalnică melancolie Mi-a stins nădejdea ce-o aveam!