Aruncându-ne în urmă Ochii nostri sufletesti Către anii din vechime A vieții crestinesti, Mintea noastră se uimeste De sfințenia de-atunci, Limba fără grai rămâne, Ne simțim ca niste prunci. Căci vedem păgânitatea Dând război necontenit Adunărilor crestine Din Apus si Rasărit. Si aflăm credința sfântă Ca un foc atunci arzând Iar Biserica în culmea Biruințelor sezând. Adâncindu-ne mai tare În trecutul depărtat Al Bisericii crestine Gândul nostru stă mirat: Uriasi vedem în față Pe străbunii credinciosi Noi suntem pe lângă dânsii Toți, pitici neputinciosi. Fruntea lor având cununa Razelor dumnezeiesti, Ni se pleacă de rusine Ochii nostri cei trupesti. Mici la suflet, mari la patimi Noi aproape nu-ndrăznim Să mai cugetăm la Slava Noului Ierusalim! Despre viața minunată A "celor întâi născuți" Lumea astăzi nu mai stie, Sfinții stau necunoscuți! Astăzi traistele stiinței S-au umplut cu născociri Iar din tainele credinței Lumea nu mai are stiri! Toată străduința lumii Este spre a dovedi Că: "Materia e totul, Duhul n-are unde fi"! Cât de mult se mai înseală Cel numit "Cuvântător" Care cearcă numai "firea" Nestiind pe "Făcător"!