Glasul meu încet se pierde Ochii se uimesc Și privesc pe nesimțite Lucruri nouă negrăite. Pe ai mei cei de aproape Nu-i mai văd acum Iară vorba lor duioasă Nu-mi mai este înțeleasă. Un strein îmi dă paharul Morții ca să-l beau Și gustând din el cu greață, Mă trezesc în altă viață. Astăzi bietele picioare Nu se mai "clătesc" Căci de-acuma au să meargă Pe o cale mult mai largă. Iară mâinile la rele Nu se mai întind! Înclestarea lor o curmă Numai trâmbița din urmă. Ochii mei de-acum cu poftă Nu mai pot privi! Căci în fața lor s-arată Altă lume, neumblată! Gura mea si-a stins vorbirea Celor pământesti Până când va fi chemată La obstească judecată! Nasul meu odinioară Gingas la miros, Astăzi fără sfiiciune, Gustă numai putrejune. Din Gâtlejul meu Cel lacom si nesățios A pierit în vesnicie Pofta cea cu lăcomie. Iar urechea alintată Întru graiuri dulci Auzire de-acuma n-are, Decât vesnica chemare. În mormânt la întunerec Frații mă închid! Nelasându-mi ca să vină Nici o rază de lumină! Trupul meu acum ca ceara Curge, putrezind! Numai inima din mine, Patruzeci de zile ține! Duhul meu în vremea asta Umblă pe pământ, Pretutindenea dă roată Unde a trăit odată! Orice pas făcut în viață Este arătat, Începând de la născare Pân-la ultima suflare. Și privind ca în oglindă Cele din trecut, Se căieste cu durere La a faptelor vedere! Cum ar fi să mai trăiască Iarăsi pe pământ! Ca să verse pentru ele Râu de lacrimi să le spele. Dar a face pocăință Nu mai este când. Că s-a pus acuma, iată, Scaunul la judecată! Împlinindu-se trei zile Vine la mormânt Și văzând trupeasca slavă, Pleacă fără de zăbavă! Este vremea rânduită Pentru călători Ca să meargă fiecare La obsteasca Închinare. Însoțit de Sfântul Înger, Duhul meu acum Cu fiorii reci de teamă Se apropie de vamă. Petrecându-mă cu taină Frații vor cânta Cu duioasă viersuire: "Veșnica lui pomenire"! "VEȘNICA LUI POMENIRE"!