Într-o zi de primăvară Jos în luncă la Iordan Se plimba un om cu barbă În costum european. Se stia că-n vremea veche Lunca după sărbători, Totdeauna era plină De streini Închinători. Câte unul mai în vârstă Când era a se scălda, - Ca să fie mai în voie - De la cârd se retrăgea. Pentru asta si streinul Despre care am pomenit, Cu plimbarea lui răsleață Nu da loc de bănuit. Dar un cuvios Duhovnic Care-n preajmă se afla Bănuia ceva la dânsul După felul cum umbla: Mersul nu era plimbare, Chipul lui nelinistit, Se vedea după miscare Omul desnădăjduit. S-a apropiat de dânsul Cu blândețe si i-a zis: "Fiule, pentru scăldare Locul nu este deschis! Vino mai la deal oleacă Unde malul e mai jos, Locul unde esti se surpă, Poate fi primejdios!" - Lasă-mă, Părinte-n pace! A răspuns el necăjit, Îi mai trebuie scăldare Unui suflet osândit? "Fiule, îi zice iarăsi Omul cel duhovnicesc, Nu te rusina de mine, Eu sunt doctor sufletesc! Dacă ai ceva pe suflet Spune, nu ținea mocnit, Eu de asta sunt duhovnic, Să alin pe cel scârbit!" Chipul blând si vocea caldă A cinstitului bătrân I-au făcut încurajare Spovedindu-se puțin: Vai de capul meu, părinte, Sunt un om nenorocit, Nu mai este pentru mine Cale pentru mântuit! Sunt canonisit din țară Ca să nu mă-npărtăsesc Până ce voi fi aproape Gata să mă săvârsesc. Scârba asta nu mă lasă Nici decum să mă alin Și la Locurile Sfinte Asta m-a făcut să vin. Auzeam vorbind pe unii Că făcându-mă "Hagiu", Deslegării de păcate Vrednic as putea să fiu. Dar venind în Palestina Toți duhovnicii mi-au zis Că nu este pogorâre (După cum se află scris). Mers-am si la Patriarhul, Poate el m-ar deslega, Dar mi-a spus acelasi lucru Și Prea Fericirea Sa. Când îi văd pe toți "Hagii" Că se-mpărtăsesc mereu, Mă socot că eu sunt singur Lepădat de Dumnezeu. Pentru asta am în minte Să-mi fac seamă în Iordan Căci de-acuma pentru mine Nu mai este alt liman! Auzind bătrânul asta A văzut că-i disperat; Apucându-l deci de mână Leacul următor i-a dat: "Mâine fac eu Leturghie Vreau să te împărtăsesc, Iar păcatul tău de moarte Eu de-acum îl ispăsesc! A simțit în clipa ceeia Omul desnădăjduit Că s-a usurat la suflet, Chipul i s-a veselit. Îi părea că răsărise Soarele abia atunci Și o mână nevăzută Îl scăpase de la munci. Lăcrimând de bucurie, În genunchi el a căzut Și i-a sărutat sandalii Încărcați atunci de lut! "Întunericul din suflet Astăzi mi l-ai risipit, Să-ți rămâie (zice omul) Numele blagoslovit! Pentr mine Iadul gata, Astăzi astepta deschis, Iar Sfinția ta, Părinte, Calea morții mi-ai închis!" Au rămas în noaptea ceea Împreună priveghind Și făcând la ziuă slujbă, Pe hagiu el l-a grijit!