Te miri iubitul meu părinte Că stau degeaba ca pândar Și mulți îmi zic că nu am minte Slujind aici fără salar. Dar iată, mi se pare mie Că necăjitul meu servici A fost de sus iconomie Pentru Biserica de aici. De nu veneam la vremea ceea, Degeaba altul n-ar fi stat Și, poate cine știe, cheia În cari mâini ar fi intrat. Noi toate le-am făcut modeste Că n-am avut nici un mijloc, Dar cel puțin asa cum este S-a pus un par aici pe loc. Un cuib smerit abia se face Cu multe piedici și sudori Din jertfa Maicilor sărace Și-a fraților sârguitori. Aici în mijlocul pustiei Pe malul Sfântului Iordan Acest Lăcas al României Ne-a fost la toți ca un liman. Fiind străini în desbinare - Ca oile fără cioban - Noi dobândeam o alinare La Schitul Sfântului Ioan. Acei săraci au fost mai darnici, Că cei bogați dau la străini, Iar cei mireni au fost mai harnici Decât ai noștri de un cin. În limba noastră românească Puteam aici a ne ruga Și-o fărmătură sărăciască Frățeste o puteam mânca. Acei bolnavi fără mijloace Aiurea neavând răgaz, Se pogorau cu drag încoace Uitând săracii de necaz. Iar câti aveau din întâmplare Vreo dușmănie între ei, La gura sobei, ori la soare Se împăcau fără să vrei. Și pot să zic că toți de-a rândul Cu suflet de român curat Ne mângâiam aici cu gândul Că ne aflăm la noi în sat. Căci lunca verde cu Iordanul Pe toți ne-mbrățisa cu drag, Îndepărtându-ne amarul Din sufletul nostru pribeag. Pe prispa cea de lut, în soare La baie, ori la pescuit, Aveam nădejdea încă tare Că țara noastră n-a murit. Dar azi, când biata Sihăstrie S-a pustiit ca "Madiam", O jalnică melancolie Ne-a stins nădejdea ce-o aveam.