Mă uit adesori în zare, Din munte sus, de la Spital Și văd lucind un colț de mare Și niste arbori mai la deal. La vale unde albăstreste Se scurge apa din Iordan, Iar unde lunca se zăreste Îi Schitul Sfântului Ioan. Gândirea mea acolo zboară Ca la un tainic ostrov sfânt, Că mult doream odinioară Să-mi fie locul de mormânt. Dar toate-s moarte pentru mine Și arborii acum uscați Căci nu mai are astăzi cine Să facă pace între frați! O, leagăn Sfânt de mângâiere A sufletului meu pribeag! Privind, mai uit a mea durere, Că tare ne erai tu drag! Ascuns în mijlocul pustiei Pe malul sfântului Iordan, Acest lăcas al României Ne-a fost la toți ca un liman. Iar noi streini în desbinare, - Ca oile fără Cioban - Mai dobândeam o alinare La Schitul Sfântului Ioan. În limba noastră românească Puteam aici a ne ruga Și-o fărmătură sărăciască Frățeste o puteam mânca. Acei bolnavi, fără mijloace (Aiurea neavând răgaz) Se pogorau cu drag încoace Uitând săracii de necaz! Iar câți aveau, din întâmplare, Vreo dusmănie între ei, La gura sobei ori la soare Se împăcau fără să vrei! Căci lunca verde, cu Iordanul, Pe toți ne-mbrățisa cu drag, Îndepărtându-ne aleanul Din sufletul nostru pribeag. Pe prispa cea de lut, în soare La baie ori la pescuit Aveam nădejdea încă tare Că țara noastră n-a murit. Dar azi când biata Sihăstrie S-a pustiit ca Madiam, O jalnică melancolie Ne-a stins nădejdea ce-o aveam! Azi unde-i rostul rugăciunii În limba ta, lăcas cinstit? Că ... iată boldul urâciunii Pe fiii tăi i-a răslețit! În sălcii si-au ascuns organul Feciorii tăi înstrăinați Și plâng robia cea amară A "Maicii lor de la Carpați!" Comoară sfântă ne-nțeleasă Și raiule duhovnicesc Tu ții ascunse multe taine ... De-a sufletului Românesc. Tu esti Fecioara cea mezină A Maicii noastre sufletesti Si azi cu dânsa dimpreună Îți este dat să pătimesti. Cununa ta de altădată Acum în spini s-a prefăcut, Iar fiii cei din altă ceată Năframa morții ți-au țesut!