Din muntele din față Se rup bucăți de stânci Și cad, sărind în fundul Prăpastiei adânci. Adeseori acestea, Când sunt călătorind, Pe alte stânci, la vale, În drumul lor desprind. Asemenea si omul, Piezându-și rostul său De multe ori atrage Pe alții către rău. De zgomotul cel mare Al apelor la Schit S-a tulburat pustia Cu munții de granit. O stâncă mai bătrână Lăsându-se de sus, În calea repejunii Ca stavilă s-a pus. De-atunci ca prin minune Pârâul s-a smerit Si nu mai face zgomot Când trece pe la schit. Căci neputând să calce Grumazul vechii stânci Se pleacă pe sub dânsa Târându-se pe brânci. Și-n calea vieții noastre Sloboade Dumnezeu Necazuri și ispite Să ne smerim mereu!