La fereastra dinspre mare Sub al nopții cer senin Stă cu maică-sa de vorbă Fericitul Augustin. În convoiul lor spre țară Au venit de la Milan, Poposind în vremea nopții La al Romei vechi liman. Jos în tihnă lumea doarme, Luna sus le stă zâmbind, Îmbrăcând pământ si mare Într-o pânză de argint. Dar trecând puțină vreme Se opresc din vorba lor, Căci o tainică uimire Le răpeste mintea-n zbor. Augustine prea iubite, Dumnezeu m-a prevestit Că, în drumul vieții mele, Mă apropii de sfârsit. În tăcerea cea adâncă Ochii lor acum privesc Spre lumina vesniciei De la Tronul cel ceresc. Multă vreme nici o vorbă Nu rosteste gura lor; Nemiscați rămân, avându-si Chipul tainic, visător. Sub ninsoarea de lumina, Augustin si maica lui, - În uimirea lor cea sfântă - Par a fi niște statui. Când îsi vin apoi în fire, Pogorându-și ochii grei, Cu emoție, Monica Zice către fiul ei: Nu mă turbur pentru asta, Căci dorința ce mi-a fost Am văzut-o împlinită, Traiul nu-mi mai are rost. Duhul meu va merge-n pace Către vesnicul lăcas, Neavând de-acuma grijă Pentru scumpul meu urmas. Viața mea a fost legată Numai de un singur dor: SĂ TE VĂD CREȘTIN PE TINE ȘI CREȘTIN DREPT SLĂVITOR! Mila cea dumnezeească Către noi s-a revărsat Și pe mine cea smerită Negrăit m-a mângâiat. În pământul țării noastre Nu mai calcă pasul meu, Căci asa a fost poruncă De la bunul Dumnezeu. Mergeți numai voi cu pace Și vă las ca legământ "Trupul meu să se îngroape În acest strein pământ!" A rămas puțin pe gânduri Dascălul bisericesc, Cugetând la vorba maicii Cea cu ton proorocesc. Într-o clipă tot trecutul Îmbunătățit al ei I-a venit atunci în minte, Cu lucire de scântei. Cumpănindu-i profeția Cu prea vrednicul ei trai El văzu atunci cu duhul Fericirea ei din rai. Și de-atuncea înainte Cunoscut-au pe deplin: Că-i feciorul unei Sfinte FERICITUL AUGUSTIN.